Să vorbim despre moarte
„Nu mă tem de moarte, numai că n-aș vrea să fiu acolo când se va întâmpla.“ (Woody Allen)
În urmă cu ceva timp, nu mult, vorbind cu prietena mea, psihoterapeut și ea, despre câte lucruri erau de făcut în respectiva zi și cum trebuia să ajung în mai multe locuri și să rezolv mai multe lucruri, sigur vă regăsiți în tumultul acesta, la un moment dat exclam: tu îți dai seama că într-o zi, dacă avem noroc, vom fi bătrâni și corpul nostru nu va mai avea aceeași putere și energie, ne vom mișca cu greutate și cu încetinitorul și, după cum spun atâția autori: în interior te simți tânăr, dar când vrei să te ridici rapid, corpul îți va arăta într-un mod brutal limitele pe care le-ai căpătat, sau că memoria începe să se degradeze și vei observa acest lucru? Atunci am exclamat către ea: cred că e timpul să vorbim despre moarte, să ne așezăm și să ne gândim la ce înseamnă moartea! La ce credem că va fi după!
Între timp, pandemia ce stăpânește lumea, grozăvia zilelor ce le trăim și starea de stranietate ce domină azi activează mai mult ca oricând frica de finalitate. Tot ceea ce știam ca fiind fix și predictibil realizăm într-un mod brutal că nu mai este așa.
Frica de moarte se află în centrul tuturor activităților noastre și este sursa angoasei noastre existențiale. Nu știm ce se va întâmpla cu noi după ce murim, dar ce știm este că moartea înseamnă o schimbare. Schimbarea de orice fel activează mecanismele inconștiente ce ies la suprafață într-un mod mascat, nu direct. Frica, spaima, groaza sunt sentimente ce le naște numai gândul la moarte, iar pe unii dintre noi îi paralizează și îi împietrește. Acest lucru se poate observa când unii oameni nu îndrăznesc să facă nici o schimbare de frica acesteia.
Ce este moartea? – m-am întrebat și i-am întrebat pe cei din preajma mea, atunci când m-am confruntat cu pierderea celor apropiați. Ce crezi că se întâmplă cu noi după ce murim? Crezi în rai/iad, sau că ne vom reîncarna, sau că nu mai este nimic după, se stinge pur și simplu lumina, câmpul conștiinței nu mai există, suntem o energie ce doar se reîntoarce în nava-mamă numită Univers? Am ascultat diferite păreri, am căutat să citesc cât mai mult despre acest subiect, iar concluzia a fost că nimeni nu are o certitudine despre ce este moartea, fiecare și-a construit o teorie în funcție de credințele și valorile proprii, alții refuză să se gândească și aleg negarea unei realități pe care o vom parcurge fie că vrem, fie că nu vrem, cu toții. Am ajuns la concluzia generală că moartea este o schimbare în viața noastră, fie că o vrem, fie că nu o vrem, schimbarea de la ființă la neființă a corpului nostru fizic se va produce fără tăgadă. Epifanică mi-a fost înțelegerea faptului că frica de a face schimbări ce stau în puterea noastră își are sorgintea în frica schimbării ce înseamnă moartea în viața noastră și că nevoia noastră de control se explică atât de clar în acest context. Atunci când am sentimentul că dețin controlul asupra vieții mele, prin a-mi controla rutina zilnică și prin familiaritatea ce mi-o dă predictibilitatea zilelor mele, sentimentul ce mă securizează că-mi pot programa rutina și activitățile, undeva îmi întăresc convingerea magică că moarte este departe de mine, că m-a uitat, că eu aș putea-o eluda.
Un mecanism ascuns al inconștientului nostru este transpus în fuga în muncă. Este și o vorbă populară „nu am timp nici să mor de câtă treabă am”. Sau termenul preluat din engleză ce definește fuga de sine în muncă workaholic. Workaholic-ul se protejează de angoasa morții prin dependența de muncă, prin menținerea iluziei de „statut special”, după cum scrie dr. I. Yalom în tratatul său de psihoterapie existențială. Opinia acestuia este că omul avansează veșnic. Dependentul de muncă este un tip compulsiv și preocupat să o facă nu pentru că vrea ci pentru că trebuie să o facă, trăgând de limitele omenești. „Timpul liber este timp pentru angoasă” – scrie Yalom, și atunci trebuie umplut cu diferite activități ce îi arată iluzia propriilor realizări. Sunt mulți oameni care nu știu cum să stea cu ei, ceea ce zilele acestea se întâmplă, prin starea de izolare impusă, aceștia sunt în mare suferință, sunt precum leii în cușcă. E greu, dacă până acum nu ai produs constant un timp de întâlnire cu sine, deodată să o faci. Mulți nu știu cum, nu înțeleg, sunt tulburați și tocmai de aceea în această perioadă vom vedea multe persoane ce se vor decompensa psihic și comportamental, adică le vom vedea dezechilibrul.
Îmi aduc aminte de un pacient ce fusese medic chirurg și care se retrăsese din activitate întrucât nu se mai simțea stabil pe mâinile sale. Acesta începuse să somatizeze retragerea sa printr-o stare generalizată de anxietate crescută, cu atacuri de panică ce-l făceau constant să creadă că face un infarct. Spunea că nu știe ce să facă cu timpul pe care îl are, cu gândurile angoasante ce-l stăpânesc, că nu știe ce să facă cu sine, iar faptul că se află în amurgul vieții îl paralizează deși se simte tânăr în interiorul său, pentru că nu s-a gândit niciodată că finalul va veni. Era undeva departe, cumva suspendat. S-a luptat cu moartea întreaga sa viață prin profesia pe care a avut-o, și acum el se află în aproprierea ei și nu mai poate lupta cu ea, trebuie să o accepte, e o certitudine că-i va veni rândul într-o zi. Rememorând discuțiile cu dumnealui, am realizat că orice schimbare ce apare în viața noastră produce într-un mod forțat întâlnirea și conștientizarea că vom muri într-o zi și că acea zi nu este neapărat foarte departe. Frica de moarte este sursa/cauza comportamentelor noastre de la vârstă adultă. O vedem în comportamentul workaholic-ului, este unul dintre multe comportamente de a ne evita, o vedem în preocuparea pentru hrană, întrucât hrana reprezintă viața, în adicții, fiind una din componentele psihologice ce stă la baza dezvoltării adicției de alcool, mă anesteziez iar angoasa morții se atenuează, de droguri, de jocuri, de cumpărături, de pornografie, de sex (de altfel prin sex dăm viață, sunt studii care arată că atunci când pierdem o persoană apropiată nevoia inconștientă este de a procrea sau adopta un copil/animal). Frica de moarte are rădăcini adânci cu impact adesea cameleonic, convertite și ascunse în simptome care par să nu aibă nici o legătură.
Într-o situație cum este cea actuală, oamenii pot avea reacții bizare, iraționale sau pot dezvolta comportamente agresive, narcisice, după cum scria Fromm. Paradoxal, narcisismul este, în același timp, necesar pentru supraviețuire, dar și o amenințare la adresa supraviețuirii. Reacții de panică, de suferință copleșitoare sau din contră, gândire magică că nu vor păți nimic, specifice zonei infantile: pe ei nu-i va atinge, ei sunt infailibili, aici sunt cei care nu respectă regulile de igienă, de izolare etc. Acest tipar mental este un mecanism de apărare ce implică compromisul la nivel inconștient: dacă fac asta și asta, și asta (gen mănânc sănătos, nu fac vaccinuri etc.), sigur moartea va fi departe de mine și poate chiar m-a uitat. Totodată, activează zona infantilă specifică copilului, gândirea magică cum că nimic rău nu se va întâmpla, viața este un râu în care curge lapte și miere pe un fond fondant roz. Nu știu cine ne-a promis că așa va fi viața, mai degrabă cred că vine din poveștile spuse din copilărie, că vom fi fericiți si vom trăi tineri veșnic, după cum era basmul „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Brene Brown scrie despre faptul că suferim mai mult, dacă nu ținem seama că schimbarea, efemeritatea, pierderea și moartea, paradoxal, sunt exact cele pe care putem conta că se vor întâmpla cu certitudine și că suntem aici pentru o scurtă vreme.
Atul Gawande, în cartea sa Being Mortal, vorbește despre finalitatea vieții și despre ce contează la sfârșitul acesteia. Cartea este tradusă la noi sub titlul Să vorbim despre moarte, iar în ediția a fost reeditată sub titlul Suntem muritori. Autorul este medic chirurg, scriitor și profesor la Harvard. Pornește de la clasica povestire a lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici, în care acesta în vârstă de 45 de ani se îmbolnăvește subit, starea de sănătate degradându-i-se zi după zi până când înțelege că se apropie de finalul vieții, deși toți cei din jur îi încurajau negarea finalității de care se apropria. Acesta, furios, își exprimă suferința, spunând că nu-i este nimănui milă de el și că ceea ce își dorește este blândețe și alinare și să vorbească despre moarte întrucât aceasta este frica cea mai mare a sa, dar datorită modului în care societatea este educată nu avem curajul sincerității și evităm acest subiect. De altfel, uneori egoismul membrilor familiilor este transpus printr-un act de cruzime, acela de a-l menține în viața pe cel bolnav, cu prețul unei suferințe fizice și psihice uriașe a acestuia. Dacă ne-am pune simpla întrebare: oare dacă aș fi eu cel bolnav, mi-aș dori să mai trăiesc în felul acesta, suferind în acest fel și nemaiavând o calitate a vieții, legat de tot felul de aparate cu tuburi ieșind și intrând în mine? Un exercițiu de reflexie ce ne îndeamnă să ne confruntăm cu finalitatea și cu suferința și să ne pregătim oarecum. Nu vom fi niciodată pregătiți, dar faptul că ne vom da voie să acceptăm moartea ca pe o certitudine, va crește calitatea vieții. Yalom spune că cei care acceptă impredictibilitatea vieții sunt cei care trăiesc mai echilibrați.
Gawande scrie despre cum nu suntem pregătiți și nici nu suntem învățați să facem față finalității, cu compasiune și deschidere, cum ne încrâncenăm în a-l salva pe cel ce se află spre final de viață cu orice preț, deși această salvare nu înseamnă o calitate a vieții celui aflat în suferință, ci mai degrabă un chin. Lipsa educației în privința acestui subiect și egoismul propriu de a nu pierde persoana respectivă, deși nu mai sunt șanse pentru acesta și îi vedem chinul, ne fac să ne luptăm cu plecarea acestuia într-o bătălie care este deja pierdută. Autorul vorbește despre tiparul cognitiv în care funcționa atunci când era în putere și cum nu s-a gândit că într-o zi va fi de cealaltă parte a halatului de medic, adică în rol de pacient, și cât de puțin este pregătit să conducă o viață spre final și nu să o salveze.
Inserez un scurt fragment din cartea dr. Gawande:
„Slavă Domnului că mă pot duce singură la baie ”, mi-a spus Makover. „Te gândești că nu-i mare lucru. Dumneata ești tânăr. O să înțelegi când o să fii bătrân, dar să știi că nu există lucru în viață mai important decât să te poți duce singur la baie.” Mi-a spus că în februarie împlinea 100 de ani.
„Este uluitor”, i-am spus.
„Este îngrozitor”, mi-a răspuns.
I-am spus că bunicul meu trăise aproape o sută zece ani.
„Doamne ferește!” mi-a răspuns.
Philip Roth în romanul Povestea lui orișicine spune că: „Bătrânețea nu este o luptă. Bătrânețea este un masacru”. Refuzul irațional de a încerca să nu ne gândim la bătrânețe și la finalul vieții este consecința societății de azi, de neacceptare a implacabilității vieții și a morții. În momentul bolii și al bătrâneții oamenii nu-și mai doresc lucruri materiale, ci să-și poată menține autonomia, mobilitatea, libertatea de a face ei alegerile și să nu devină izolați. Atunci când boala este evidentă, prioritatea nu este cum să-și prelungească viața, ci cum să evite durerea, să-și păstreze luciditatea, să-i aibă în jur pe cei apropiați, să-și poată lua rămas bun, să nu fie o povară pentru cei din jur, să-și anestezieze frica atunci când pendulează între delir și realitatea că nu vor mai părăsi locul în care se află.
Suntem muritori și îmbătrânim, este un adevăr fundamental pe care oricât îl evitam prin diferite mecanisme inconștiente pe care ni le construim măiestru, tot aici vom ajunge.
Conștientizarea momentului prezent ce-l avem și acceptarea a ceea ce va urma este cea mai sănătoasă abordare pe care o putem avea, întrucât suntem datori cu o moarte, cu toții. Conștientizarea morții poate provoca o imersiune autentică în viața noastră. Ideea este să reducem starea de angoasă la cote confortabile și să învățăm să trăim acceptând impredictibilitatea vieții ca fiind fondul însăși al propriei existențe. Depinde cum o privim, ca pe ceva ce ne sperie, sau ca pe ceva ce face parte din firescul Universului în care locuim. Înțelegerea faptului că timpul are un sfârșit poate fi un dar.
Închei cu ceea ce spunea Oliver Saks la finalul vieții sale, prin faptul că își recunoștea teama ce o simțea în apropierea iminenței propriei morți, iar ceea ce predomina era sentimentul de recunoștință. „Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, și la rându-mi am întors lumii zestrea mea; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea… Mai presus de orice, am fost o ființă gânditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine este un privilegiu enorm și o aventură unică”.
Priviți-i pe cei din preajmă în așa fel încât aceștia să simtă că vă uitați cu adevărat la ei. În final, este ceea ce contează: să simt că am existat pentru cineva.